Evadarea de pe uscat


Cei doi tipi își urcaseră windsurfurile pe malul lacului de la marginea Bucureștiului, unde întâmplator în acea după amiaza de toamna făceam baie alături de familie, și le demontau pentru a le transporta la un Oltcit parcat sus, pe aleea asfaltata. Iau și eu derivorul și li-l duc, spunându-i pe nume. Unul dintre ei  îl cauta din priviri și îl întreabă scurt pe tata dacă avem și noi barca, din moment ce știam denumirea. Răspunsul consta de fapt în cele câteva cărți din biblioteca, despre nave și aventuri cu vele, reale sau închipuite.

 

Zeci de ani mai târziu, când am devenit un om aparent așezat, cu burtica și servieta, am învățat ca într-o relație, când pare sa devina un labirint imposibil, sa ma întreb, ce m-a chemat în primul rând? Si acest răspuns ma face sa îmi regăsesc sensul - sau sa plec mai departe.

 

In relația cu viata, adusa în prim-plan de o depresie mai serioasa, m-am reîntors în copilărie, la musul care stătea ascuns în butoiul golit de rom și asculta planurile mârșave ale lui Long John, cel care avea sa dispară cu doi saci cu dubloni din Insula Comorii. Sau, într-o versiune autohtona mai realista, la micul velier Dolojman, de 6.5 metri, la bordul căruia patru oameni din Cluj și-au trăit visul și au  navigat pana la Lavrio, lângă Atena, și înapoi în portul Tomis, timp de doua luni în anii '80.

 

Întâmplător, doua luni este și perioada orientativa despre care, ca neofit, afli ca face diferența. Se spune ca dacă poți sa ți-o petreci pe un velier, atunci merita sa îți cumperi unul, altfel ieși mai bine închiriind în cele 1-2 săptămâni de concediu.

 

Primul pas concret a avut loc într-o primăvară, când la ușă a sosit un colet impozant, cu o barca demontata. Ma inspirau aventurile prin Delta ale lui Eugen Cubassa cu un caiac stil Kepler, după mai bine de 25 ani încă ii știam cartea pe de rost, iar pe net admirasem pozele publicitare cu o frumoasa barca demontabila, ce se închidea cu un cort, avea și vele, spațiu de dormit și loc de încă ceva provizii și aragaz, practic versiunea lacustra a cortului în care îmi petreceam vacantele pe partea pustie a plajei dintre Sulina și Sf Gheorghe. Am completat-o cu un motor și fără zabava am pus-o pe apa, din fericire în compania unor barcagii cu experiență care m-au învățat cum sa țin echea motorașului de 4 cai, cum sa abordez valurile și de ce nu e o barca buna de Dunăre și Delta, asa cum speram eu. Plătisem 700 de euro aiurea, dar câteva luni am avut un wallpaper frumos și spre toamna am ieșit cu ea la plimbare și pescuit într-o zona liniștită, pentru contextul "apa calma" fiind mai mult decât adecvata.

 

Am citit cu aviditate toată vara respectiva și spre toamna eram cumva edificat: urma sa îmi cumpăr o barca serioasa, nu una mare ci una suficient de mare pentru ... Mare... Dar suficient de mica încât sa mi-o permit pe moment. Cum se spune acelorași neofiți, mai bine o barca mica acum, decât una mai mare mai târziu. O prima barca, pe care urma sa învăț navigație, marinărie, mentenanță și... sa ii fiu proprietar. Afara cu romantismul, sa vina prozaicul!

 

Am cumpărat barca tot prin posta, mi-am făcut temele, probabil mi-a surâs și norocul și, la început de decembrie, deveneam marinar de București. Macaraua mi-a descarcat jucăria in curtea unei intreprinderi bucureștene, unde avea sa își petreacă următoarele noua luni, udata doar de ploi. Intre timp mi-am luat permisele și categoriile de navigație, am făcut o ultima excursie de scufundări și mi-am petrecut în limita timpului liber 2-3 zile pe săptămâna stand pe barca, în cockpit când era soare, și ascultând muzica la radioul bărcii. In mod surprinzător, NAVTEX-ul prindea stația din Lesbos, și asa eram la curent cu ultimele balize scăpate din lanț prin Egeea de Nord sau cu evenimentele de Man Overboard din apele din jurul Limnosului.

 

***

 

Administratorul marinei ma privește cu mirare, este septembrie, cum semnez un contract de cheiaj la final de sezon. Nu durează mult, îmi vede data de naștere și sunt privit zâmbind: da, da, în vreo 3 săptămâni era aniversarea mea, urma sa mi-o petrec pe barca, nici o grija! Am zâmbit și eu, explicația era buna dar inexacta, pur și simplu după o vara plina de abia atunci găsisem câteva zile sa pun barca la apa, și nu consideram ca avea rost sa mai aștept 6 luni pentru asta.

 

Cumva barca e mare, adică e loc berechet în ea de unul singur, e loc confortabil și în doi... In trei deja e plin. Dar când a ridicat-o macaraua de pe camion, părea doar micuță, micuță de tot. Si cam fragila asa în chingi, plutind prin aer. Si pe apa era tot mica, dar, văzându-i-se doar formele de barca ale bordului și cabinei, foarte drăguță!

 

Primul drum, de la șantier la marina de peste balta, a rămas în amintire ca fiind cel mai lung. Alături de mine e un amic mai știutor în ale bărcilor, care tine parâma pupa. Motorul pornește la sfert de cheie, dar destul de repede apa nu mai gâlgâie la ieșirea din eșapament. Speriat, îl opresc. Ce sa fie? Dau de robinetul ce închide răcirea cu apa din exterior, fără sa mai gandesc logic. Pornesc din nou, tot nu vine apa! Dau la loc de robinet și apa începe imediat sa curgă, apoi se oprește din nou.

 

Asta e, emoții mari la început, deși nu ma știu genul asta. Rațiunea triumfa și îmi spune ca poziția deschis a robinetului e cealaltă... Iar apa va ieși cu o oarecare întârziere, deoarece trebuie sa umple tot circuitul, schimbătorul de căldură , țevile, toba de eșapament din plastic. Mai târziu voi demonta fără menajamente parte din acest circuit.

 

Din curiozitate citisem documentația echipamentelor de pe barca, strânse de niște proprietari anteriori grijulii, și eram convins ca, pentru a cupla elicea, trebuie sa apăs pe un pin de la maneta de viteze. Apăs pinul, cuplez înainte, amicul recuperează relaxat parâma pupa, barca se mișcă ușor pe direcție dar... în spatele bărcii nimic nimic, nici un semn ca s-ar învârti undeva sub apa vreo elice. Ii strig disperat sa recupereze parâma și sa tragă barca înapoi la mal, ceea ce și face, apoi se întoarce către mine și exclama, cum n-am sa uit: Știam eu, ți-au dat-o stricata!!! De fapt, pinul debreia axul elicei, înțelesesem eu greșit ce scria în italiana...

 

Adevarul este ca citisem atât de mult despre cum se cumpara o barca din UK, și fiind vorba de o barca de o valoare redusa, undeva sub 7000 euro, încât am zis ca nu are rost sa merg efectiv sa o vad și sa o testez inate de a o cumpăra. Suna ciudat, dar dacă iau o barca funcțională din apa, ea va pluti la fel de bine și la destinație, nu? Vânzătorul n-a obiectat la acest aranjament cam neobișnuit, doar a întrebat la club cât costa ca sa o pregătească cineva de drum, și a filmat cu un telefon starea bărcii, pornirea motorului, cum erau legate scotele, iar în finalul înregistrării mi-a urat cu accent franțuzesc Bonne voyage! Urare la nivelul căreia m-am străduit sa ma ridic cât mai repede.

 

Drumul de la șantier la marina este lung, pana azi cel mai lung, și fără peripeții, dar exersând la balizele aflate pe lângă pontoane înțelegem destul de repede, o data cu venirea serii, ca nici unul dintre noi nu suntem în stare sa acostam fără sa lovim barca, pontonul și eventual bărcile altora. Las mândria deoparte și sun la marina, fiind prompt ajutați.

 

Următoarele zile, săptămâni și luni, tot restul sezonului, ies cu barca cât pot de des, fac acostări în toate condițiile și ajung sa lucrez relaxat cu velele, lucru remarcat de amici. Profit de o iarna ce permite reluarea activităților nautice de la jumătatea lui februarie și îmi petrec weekendurile legănat pe valuri, de obicei destul de serioase. O data cu venirea primăverii, înmatriculez barca și planific prima călătorie mai serioasa: de la Mangalia la Balcic, în vacanta pascala.

   

Intre timp au trecut 5 ani, dintre care 3 au fost petrecuți la cheu, cu reparații, îmbunătățiri (în principal de confort) și instalări de echipamente diverse, cu aventurile și poveștile lor. Am triplat valoarea bărcii, dar fără a depăși o suma rezonabila, și pot spune ca mi-am satisfăcut o gramada de curiozități, de la instalarea unui genneker cu accesoriile necesare, multe și laborioase, la asamblarea unei baterii litiu fosfat ce, vara, asigura autonomia la bord cam 6 zile. Am desfăcut, curățat și reparat sau înlocuit tot ce e pe barca, cu excepția motorului diesel inboard, ce a scăpat în general de atenția mea, deși a mai fost nevoie și la el de o intervenție pe ici și colo. Si cum mecanicii nu au timp sa vina la barca și nici chef sa lucreze chirciți prin vreun spațiu îngust, în fundul unui locker... Dar la fel de bine puteam sa fac doar mentenanța strict necesara, păstrându-mi economiile la banca și petrecându-mi timpul pe apa. Realitatea este ca pana sa îmi iau barca nu știam nici măcar sa cositoresc cum trebuie doua fire, asa ca sunt destul de incantat de câte am învățat sa meșteresc.

 

Câteva excursii mici și doua destul de lungi mai târziu, și încă sunt incantat de aceasta barca. Am zis sa iau una mai mica la început și sa upgradez ulterior, dar am ajuns la concluzia ca nu merita sa iau alta mai mare, cel putin pana când nu ajung sa locuiesc aproape exclusiv pe barca, poate undeva la pensie. Iar dacă ar fi sa o iau de la început, ar fi fost bine sa am o cabina separata pentru toaleta și dus, dar se poate trai destul de bine și asa.

 

Intre timp, barca a devenit cochilia mea neconvențională, unde fug de monotonia vieții urbane la bloc și a profesiei abstracte. Căsuța lacustra pe care, precum eroul din basmele populare ce pocnea din degete și își transforma toate posesiunile într-o coaja de nuca, pot sa o iau cu mine oriunde merg, pe apa cel putin și cu siguranță în suflet.

 

Si o promisiune ca voi trai noi călătorii pe valuri.

Un articol scris de Gheorghe, un coleg de profesie si de pasiune.
Dacă ți-a plăcut articolul nu uita să îl împărtășești cu prietenii pe rețelele sociale și să ne urmărești pe FACEBOOK / INSTAGRAM / YOUTUBE / TWITTER
Share this page:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *