11 minus una (ocean eleven – minus one)


Maine site-ul implineste o luna. O luna plina de articole si un eveniment creat alaturi de oameni sensibili si mai ales de caracter. Am crescut cu bun simt, fara sa trisam si asta ma bucura cel mai mult. Nu stiu ce credeti, dar am convingerea ca alaturi de mine am reusit cumva sa va fac sa zambiti si sa visati mai mult. Asa cum o fac eu. E drept, si perioada ne permite!

 

Nu am asteptari. Am inteles in cele din urma ca dezamagirile vin in urma asteptarilor hazardante si de ceva timp nu mai vreau sa am parte de asa ceva. De altfel, incepand cu prima mea barca cu vele, am realizat ca oamenii sunt extraordinar de fumosi, de cele mai multe ori priviti de la cateva mile din larg.  Uneori, refuz sa mai cunosc oameni, pentru ca se comporta ca o toxina ce nu o poti combate. Iti infecteaza constiinta si asta este mai rau decat sa iti afecteze organismul. Si va asigur ca pentru asta nu exista antidot. Sau poate marea?

 

Am pornit acest proiect fara sa stim la ce sa ne asteptam si fara sa intuim surprizele ce vor urma. Oameni pe care nu i-am vazut in viata noastra au raspuns incantati “prezent”, necunoscuti carora le-am inspirat pasiunea sau macar curiozitatea de a fi altfel alaturi de noi, ne-au facut sa fim optimisti si mai ales mandri de ceea ce facem.

 

Nu stiu daca sunt cea mai potrivita persoana sa fac asta. Poate ar fi trebuit sa o faca altii in locul meu, fara un marketing de prost gust, asa cum de obicei aleg sa isi exprime abilitatile de navigatori. Nu sunt un “greu” in ale navigatiei ci doar un dreamer, dar constient ca intr-o zi toti scepticii care zambesc astazi pe ascuns, vor incerca cumva sa fie mai vocali in prezenta mea.

 

Am inceput ca Ofiter fluvial de punte si chiar nu mi-a placut. Navigatia fluviala in perioada anilor 90-2000 a fost un cosmar din toate punctele de vedere. Poate financiar era un plus, dar pe mine asta nu m-a incantat. Personalul navigant al Navrom, avea in medie 10 clase si asta inseamna ca unii aveau si 4 clase primare. Evolutia profesionala avea doua variante: pe cale institutionala (adica scoala de ofiteri) si pe cale vocationala (adica faceai vechimea si erai promovat inclusiv la rangul de capitan). Asa au ajuns persoane analfabete sa conduca echipaje si vapoare pe maretul nostru fluviu Dunarea. Pe langa acest aspect traumatizant pentru unii (in nici un caz pentru conducerea companiei de navigatie) aparea inevitabil aspectul modului de convietuire la bord, al modului de abordare privind dotarea navelor si al intretinerii acestora. Exact ca acum: lipsa de educatie naste monstri. Asa am ajuns sa lucram cu radare third hand, provenite de pe avioanele de lupta englezesti din al doilea razboi mondial, cu barje fara cablajul de 380 V, fara ancore, s.a.m.d.

 

Hartile de navigatie? Erau o gluma. Si inca una proasta! Totul se afla ca balada Miorita: din gura in gura. Si daca o gura nu voia, aflai singur cu toate consecintele ce decurg de aici. Sa rupi convoiul punandu-te pe uscat (pentru ca balizajul era alta gluma proasta) si trebuia ai noroc daca era fundul nisipos sau malos. Daca era piatra… aveai o problema! Cum nu stii navigatie? Bai…esti un tampit! Conducerea companiei te trata ca pe un infractor (totusi infractorii mai beneficiau de ceva clementa) iar “navigatorii cu 2 clase primare” iti creau folclorul ca sa nu mai ai ce lua de jos, niciodata. Asa ca trebuia sa visezi sectorul de drum pe unde mergeai. 

  .

Si aici am avut ceva noroc. Un Comandant de exceptie (si nu glumesc) m-a format ca navigator, foarte simplu. Omul avea o problema: alcoolul. Din cauza asta, la fiecare 6 luni, i se desfacea contractul de munca pe motive disciplinare si tot la 6 luni era reangajat cand compania avea nevoie de un navigator bun. In prima zi cand ne-am cunoscut, aveam de facut un voiaj de la Galati la Agigea, dus gol, intors plin cu minereu de fier si carbine cocsificabil pentru combinatul galatean.  Dupa ce am facut formalitatile de plecare, m-am dus pe convoi sa ajut marinarii la legat barjele si dupa ce am terminat, ma cheama in cabina de comanda.

  • Auzi, imi zice, vezi ca trebuie sa ajungem la Agigea si eu nu pot sa stau in comanda ca am treaba cu o naveta de vodka in cabina! Iti urez voiaj placut! Am crezut ca lesin.
  • Bai, Ticule (Ticu Bejan este numele lui) stai putin ca nu am mai facut cart de noapte!
  • Si el imi raspunde: Ei sa-mi bag p%$a, e si greu tare! Si a plecat. Cam asa am inceput si ulterior nimeni nu m-a mai dat jos de acolo.
 

Cu toate astea, intotdeauna am visat la linistea marii, la navigatia cu vele si mai ales i-am admirat pe cei ce nu folosesc tehnologia de ultima generatie pentru ca nici eu nu am folosit-o. Nu ma intelegeti gresit, nu ii desconsider pe cei ce o folosesc, dar lucrurile simple, clasice, intotdeauna mi-au creat o stare de satisfactie pe care nu o pot descrie. Vikingii nu au avut academie de navigatie si nici argonautii, pentru ca este o vocatie impletita inseparabil cu pasiunea.

 

Ce va urma? Nu stiu, pentru ca depinde intr-o mare masura si de voi! Cu siguranta insa, vom ramane aceeasi si vom incerca sa va incantam cu articole noi, sa diversificam “atitudinea” noastra astfel incat sa nu va plictisim. Si va multumim ca ne-ati fost alaturi, ca ne-ati citit si ne-ati vizualizat!

 

Pentru VOI, 

cu drag, 

Bogdan si Nino!


Dacă ți-a plăcut articolul nu uita să îl împărtășești cu prietenii pe rețelele sociale și să ne urmărești pe FACEBOOK / INSTAGRAM / YOUTUBE / TWITTER
Share this page:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *